Ediția #21: Despre trauma relațională și abuzul psihologic
Există relații care, deși ne aduc suferință constantă, ne țin blocați într-un cerc din care pare imposibil să ieșim. Nu pentru că nu am observa că ceva nu e în regulă. Și nici pentru că nu ne-am dori, undeva în mintea noastră, o relație mai calmă, mai bună sau mai sigură.
Ci pentru că, odată prinși într-o astfel de dinamică, încep să se activeze mecanisme adânc înrădăcinate și greu de controlat. Avem speranța că lucrurile se vor schimba. Ne temem că vom fi abandonați sau că nu vom mai găsi niciodată pe cineva. Simțim vină, poate pentru ceva ce am spus sau ce am făcut. Și, mai ales, apare o nevoie profundă de afecțiune, care ne face să acceptăm mai mult decât am fi acceptat altfel.
Toate aceste stări se amestecă și ajung să creeze o realitate confuză, în care nu mai știm ce e normal și ce nu. Nu mai știm dacă ceea ce trăim vine din iubire sau dintr-un tipar vechi, învățat undeva în trecut, pe care nu l-am conștientizat până acum
Din afară, pare simplu. Spui ”pleacă” și ai rezolvat. Dar din interior, lucrurile sunt mult mai încurcate, mai obositoare și uneori greu de pus în cuvinte.
Cum începe trauma relațională și de ce ne prinde așa ușor
Trauma relațională începe de multe ori într-un context care pare ideal. La începutul relației, celălalt oferă atenție constantă, validare, promisiuni și dovezi clare de afecțiune. Totul pare intens și autentic. Tocmai această intensitate creează un atașament rapid și profund, mai ales în cazul unei persoane care a trecut prin respingeri sau lipsă de sprijin emoțional în trecut.
Cu timpul, comportamentul celuilalt începe să se schimbe. Nu dintr-o dată, ci prin pași mici. Se strecoară critica, distanța, tăcerea. Apoi revin gesturile frumoase, scuzele, dovezile de apropiere. Se creează o alternanță care seamănă cu un joc în care nu știi niciodată ce urmează, dar continui să joci, sperând că se va întoarce acel început ideal.
Creierul nostru se adaptează rapid la această dinamică. Cu cât recompensa este mai rară și imprevizibilă, cu atât devine mai intens dorită. Iar ideea de a pleca nu mai pare o alegere firească, ci un pas dureros, însoțit de vină, frică sau speranța că poate mâine va fi mai bine. Tocmai aceste emoții întrețin atașamentul, chiar și atunci când durerea e evidentă.
Cum se instalează confuzia și de ce devine greu să mai pleci
Odată prinsă în relație, persoana afectată începe să se îndoiască de ceea ce simte. Apare o stare constantă de confuzie. Gânduri precum ”poate exagerez”, ”poate merit asta”, ”poate sunt prea sensibil” sau ”am greșit eu cu ceva” devin frecvente. Nu apar din senin, ci sunt alimentate subtil de celălalt, prin replici care neagă realitatea: ”ți se pare”, ”nu a fost așa”, ”iar dramatizezi”.
Această formă de manipulare, uneori conștientă, alteori nu, poartă numele de gaslighting. Efectul ei este pierderea încrederii în propria percepție. Când nu mai ești sigur de ce simți, ajungi să te raportezi mereu la reacțiile celuilalt. Iar acest dezechilibru îl menține pe celălalt în poziția de control.
În astfel de contexte se reactivează răni mai vechi. Stilurile de atașament formate în copilărie ies la suprafață. Dacă ai învățat că trebuie să meriți iubirea, e mai ușor să accepți afecțiunea condiționată. Ajungi să faci compromisuri mari pentru o fărâmă de liniște. Renunți treptat la tine, în speranța că vei repara ceva ce n-a fost niciodată al tău de reparat.
Abuzul psihologic nu e mereu vizibil. Nu înseamnă doar țipete, amenințări sau loviri. Uneori, e despre cum te face cineva să te simți.
Drumul spre reconstruire și rolul personalității celuilalt
Primul pas e să-ți dai seama ce se întâmplă de fapt. Nu ești prea sensibil și nici slab. Poate ai crescut cu ideea că trebuie să te schimbi, să taci sau să te dai la o parte ca să fii iubit. Dar iubirea adevărată nu cere asta. Ai dreptul să fii ascultat, să te simți în siguranță și să nu trăiești cu frică sau vină.
Terapia, discuțiile cu oameni de încredere și învățarea despre emoții te pot ajuta mult. Dar uneori, problema nu e doar la tine. Contează și cum e celălalt, cum se poartă și ce nevoi are.
De exemplu:
O persoană narcisică vrea tot timpul să fie lăudată și pusă pe primul loc. Nu prea reușește să vadă cum te simți tu. Dacă îi povestești că ți-e greu, poate zice că exagerezi sau schimbă vorba ca să vorbească despre ea. Poate să facă un gest frumos, dar se așteaptă ca tu să fii mereu recunoscător și să nu greșești niciodată.
O persoană cu trăsături histrionice vrea să fie mereu în centrul atenției. Are emoții puternice și trece repede de la o stare la alta. La început poate părea foarte drăguță și caldă, dar apoi se supără din nimic sau se răcește brusc. Poate face scene dacă simte că nu e apreciată destul. Iar tu te gândești de două ori înainte să vorbești, de teamă să nu o superi.
O persoană cu trăsături borderline simte lucrurile foarte intens. Se atașează repede de cineva, dar în același timp se teme tot timpul că va fi părăsită. Uneori e foarte apropiată și afectuoasă, iar alteori se supără brusc sau se retrage. Nu face asta ca să rănească, ci pentru că înăuntrul ei e multă teamă și durere. Pentru celălalt, relația poate deveni obositoare, pentru că nu știe niciodată la ce să se aștepte, chiar dacă amândoi își doresc să se înțeleagă.
Uneori, și cei cu trăsături narcisice, histrionice sau borderline suferă mult, dar asta nu înseamnă că suferința lor scuză suferința provocată altora. E important să înțelegem că nu e vorba despre vină în sens moral, ci despre responsabilitate. Fiecare are datoria să-și înțeleagă propriile reacții și să caute sprijin, mai ales când aceste reacții îi rănesc pe cei din jur. Nu e o luptă între ”victimă” și ”agresor”, ci un cerc de durere și neînțelegeri, în care toți au nevoie de ajutor, dar în moduri diferite.
Tu nu ești de vină dacă altcineva nu știe să fie empatic sau calm. Nu poți repara tot singur. Dar poți alege să recunoști când o relație îți face rău și să începi, pas cu pas, să ai grijă de tine. Vindecarea începe atunci când încetezi să te mai învinuiești pentru lucrurile care nu țin de tine.
Recomandare melodie
E greu să pui în cuvinte ce simți după o relație care te-a rănit. Dar uneori, o melodie poate spune ce nu reușești tu să spui.
E despre momentele în care simți că celălalt te-a uitat, despre dor și confuzie, despre întrebarea ”a fost totul real sau doar în mintea mea?”.
Poate că nu te va liniști complet, dar s-ar putea să te facă să nu te mai simți atât de singur.
Mulțumesc că ai fost alături de mine și azi! Dacă ți-a plăcut, dă mai departe și altora!